​

Hello

Încă mai e valabilă oferta speciala de lansare pentru cartea mea tipărită, “Acum, aici, contezi”. O poți comanda aici.

Mulțumesc tuturor celor ce ați comandat deja, au fost deja mult mai multe comenzi decât mă așteptam și multă lume a cumpărat mai mult de o carte. Sunt recunoscător pentru asta.

Pentru cei care încă se mai gândesc, las mai jos un fragment din carte, introducerea capitolului despre Empatie.

Bunicul meu a fost o figură paternă puternică pentru mine. Nu spunea multe cuvinte, era genul de om puternic și tăcut. Vorbea puțin, deci asculta mult. Om de la țară, muncitor, venit în oraș de tânăr. O luase de la zero și ajunsese să aibă niște liniște la bătrânețe.

Mă fascina cum ținea markerul în mână atunci când scria pe borcanele de zacuscă câte un X sau A mare, ca să știe mai la iarnă ce este în fiecare.

Făcea literele cu amintirea omului care a învățat odată să scrie, în cele patru clase făcute într-un sat din Rovine, dar apoi n-a mai folosit această abilitate timp de zeci de ani.

De afară, arăta mai degrabă a “bărbat puternic” decât a izvor de inteligență emoțională. În ultimii ani, conștientizând că este bătrân, am petrecut din ce în ce mai mult timp cu el. Relația noastră a fost bună mereu, dar s-a îmbunătățit și s-a strâns în ultimii ani și sunt recunoscător pentru acest lucru.

Apoi s-a îmbolnăvit. Știam că e grav, știa și el. Trecuseră câteva luni. Dar noi doi nu vorbisem despre boala lui niciodată. Într-o zi, stăteam doar noi doi la masa din curte. Vorbisem una-alta, lucruri banale, ceva despre mâncare, ceva despre vreme. Apoi s-a lăsat o liniște pe care niciunul n-a simțit să o întrerupă. El se uita înspre poarta curții, iar eu mă uitam la el, încercând să fac astfel încât să mi-l întipăresc în minte, să mă asigur că nu o să îl uit.

Nu stăteam chiar față în față, iar el părea absorbit de gânduri. Credeam că nu-mi vede ochii. Când, deodată, a întors privirea spre mine și cu un zâmbet timid în care am simțit și acceptare și liniște și încurajare mi-a zis:

- Eh, Adișor, ce să-i faci? Asta e. Dacă trebuie să oprim aici, oprim aici. Mi-a venit atunci, brusc, ca un “flashback” un moment avut împreună cu vreun an în urmă, în același loc. Problema bolii nu se punea încă, fusese ziua lui și îl întrebasem atunci, cu toată seriozitatea și cu o curiozitate reală:

- Tataie, cum simți că a trecut viața până acum? Cum au trecut ăștia 80 de ani?

Doar ochii i s-au mișcat timp de 5 secunde, căutând răspunsul, până au rămas pe loc, fixând un punct imaginar. Apoi mi-a răspuns ca și cum ar fi așteptat să i se pună întrebarea asta:

- Ca gândul. Au trecut ca gândul.
​

Inteligența emoțională a fost definită la începutul aniilor ‘90 de Salvoy și Meyers ca fiind “un tip de inteligență socială care implică abilitatea de a-ți monitoriza propriile emoții și a monitoriza emoțiile celorlalți, de a le diferenția, și de a folosi aceste informații pentru a-ți ghida propria gândire și propriile acțiuni.” (Mayer JD, Salovey P. The intelligence of emotional intelligence. Intelligence. 1993).

Apoi Salvoy și Meyers au extins această definiție pentru a include și “evaluarea și exprimarea verbală sau non-verbală a emoției, auto-reglarea emoției și reglarea emoțiilor altora și folosirea conținutului emoțional în rezolvarea de probleme”.

Ca să o simplificăm, Inteligența Emoțională ar fi mai ușor definită ca un set de abilități pe care oamenii le folosesc pentru a citi, înțelege și reacționa eficient la semnale emoționale trimise atât de alții cât și de ei înșiși. Și include abilități cum ar fi:

• empatia
• rezolvarea de probleme
• optimismul
• conștiința de sine (“self-awareness” în engleză)

(*Studiu: Romanelli, Cain, Smith. Emotional Intelligence as a Predictor of Academic and/or Professional Success, 2006)

Este important de înțeles că Inteligența Emoțională nu este direct corelată cu coeficientul de inteligență (IQ) al unei persoane. Și nu este corelată nici măcar cu nivelul de educație al unei persoane.

De aceea găsesc relevant exemplul bunicului meu. Nu era educat, abia știa să scrie, ba chiar era genul de bărbat care își exprima rar emoțiile. Pentru cineva din afară ar fi fost greu de intuit inteligența emoțională (EQ). Dar în acel episod a exemplificat, prin modul lui de a fi, mai multe elemente care țin de EQ:

Mi-a perceput emoția în mijlocul tăcerii, fără ca ceva de dinainte de tăcere să-l fi pregătit pentru asta. A avut capacitatea de a-și auto-regla propria frică de moarte și nu a ales să îndrepte discuția într-o altă direcție, ca să evite subiectul.

Iar apoi, a încercat să mă liniștească și pe mine spunându-mi că e în regulă, el nu se agață, “dacă trebuie să oprim, oprim aici.” Și “self-awareness”: timpul care trece ca gândul și viața care se apropie de sfârșit.

S-au scris sute de cărți despre rolul esențial pe care inteligența emoțională îl are în mai toate ariile vieții. Ne face profesioniști mai buni, soți, soții, părinți sau bunici mai buni și, per total, devenim mai buni la a fi oameni.

De altfel, dezvoltarea inteligenței emoționale este probabil cel mai mare bine pe care poți să ți-l faci, este un cadou care te va ține o viață și îi vei vedea efectele în fiecare minut al fiecărei ore și în fiecare oră a fiecărei zile din restul vieții tale.

Și este motivul principal pentru care recomand tuturor să meargă măcar o dată în viață la câteva ședințe de psihoterapie, indiferent dacă simt că au nevoie sau nu. Chiar și numai din curiozitate.

Așa cum spuneam mai sus, atunci când vorbim despre Inteligența Emoțională vorbim invariabil despre capacitatea noastră de a lucra ușor cu emoțiile. Atât cu ale noastre cât și cu ale celorlalți.

Doar că mare parte dintre noi n-am fost învățați nici măcar să ne identificăm emoțiile, cu atât mai puțin să învățăm să le gestionăm. De câte ori n-ai fost într-o situație în care cineva drag din viața ta, sau poate chiar tu, a spus “Mă deranjează că ai făcut asta!”

Ce înseamnă acest “mă deranjează?”

Înseamnă faptul că îmi provoacă un disconfort, nu? Uneori, dacă este vorba despre muzica dată prea tare, probabil că replica se referă la un disconfort fizic - “mă dor urechile”.

Dar de cele mai multe ori, ceea ce vrem să comunicăm este “îmi creează un disconfort emoțional”, adică “simt lucruri care mă dor emoțional”.

Acele “lucruri” sunt de fapt niște emoții. Iar “mă deranjează” ține de cele mai multe ori locul unor cuvinte ce exprimă emoțiile, cum ar fi: mă sperie, simt furie sau simt anxietate sau “mi-e frică fiindcă îmi aduce aminte de ceva din trecut”, și tot așa.

Cu alte cuvinte, într-o lume ideală, în care noi am avea o dezvoltare emoțională perfectă (nu cred că există!), toate “mă deranjează”-urile ar fi înlocuite cu emoțiile reale, corect identificate, cele pe care le simțim.

Nu doar că am ști să le identificăm cu ușurință, dar ne-am simți suficient de în siguranță încât să le împărtășim cu cei din jurul nostru, fără să ne simțim în pericol de a fi judecați.

Le-am împărtăși înțelegând că oamenii cărora le este frică de emoții sunt cei care mai au încă de lucrat cu ei!

Dar de unde vine această frică? Cum am ajuns să credem că a simți ceva este greșit sau periculos?

Răspunsul, “copilăria imperfectă”, este scrijelit pe buzele tuturor psihoterapeuților din această lume, indiferent de specializarea lor. Răspunsul complet este, de fapt, “copilăria imperfectă și lipsa educației emoționale”.

Sigur, momentul cel mai bun pentru dezvoltarea inteligenței emoționale a fost în copilărie. Dar cu toții am avut, în viața de adult, multe alte oportunități și momente în care să recuperăm golurile din primii ani de viață.

Următorul cel mai bun moment este acum.

​

Pe curand
Andrei

​

Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter.
Daca nu esti abonat, te poti abona aici.

Ma poti urmari si pe

​​​​