Acum 10 ani când mă așezam în pat, închideam ochii și gândurile începeau să alerge prin capul meu ciocnindu-se unele de altele. Încercam să adorm, să îmi reîncarc bateriile, dar mă surprindeam respirând și gândind ca și cum tocmai aș alerga într-o cursa contra-cronometru.

Către ce? Naibii știe. Către orice.

Către următorul task, pe care azi n-am avut timp să îl termin. Către următorul proiect, către următorul curs pe care vreau să îl parcurg, către cartea care a rămas necitită, către responsabilitățile mele de om adult care ar fi vrut să facă atâtea cu viață lui și uite cât de puține făcusem până la vârsta aia…

Apoi dimineața o luam de la capăt. Munceam mult, făceam multe, dar mi se păreau prea puține. Dacă mă comparăm cu oamenii din jurul meu, realizam lucruri. Dacă mă comparam cu ce simțeam că “ar fi trebuit să fac”, ce făceam era o glumă proastă.

Puneam eu singur pe mine o presiune constantă. Și știi care-i problema?

Nu că alergam prin viață, nici măcar că mă comparam cu rezultatele altora, ci că mi se părea și că e o mare șmecherie să faci asta. Că-s special. Ca și cum faptul că eram ocupat îmi asigura niște scoruri în plus într-un joc al vieții.

De fapt, ardeam viața la o intensitate periculoasă. Mă grăbeam către un final la care, de fapt, nimeni nu vrea să ajungă. Și nu mă bucuram de viață. Corpul începea să îmi transmită, timid, câte un “șefu, ce voiam să zic… uhm, oare ne mai oprim și noi un pic? respirăm normal? mai și trăim puțîn? sau doar “facem” lucruri?”

Despre “făcut” performanță

Mi-a plăcut întotdeauna să fac lucruri pe care și eu și alții le vedem ca “performanță”. Ca predispoziție (genetică/ de personalitate), n-am fost genul care să facă lucrurile la nivel mediu și să poată să fie și mulțumit cu sine. Deși uneori mi-am dorit să fi fost așa.

N-am fost. Zilele astea avem un termen pentru ceea ce am descris mai sus: le spunem oamenilor ăștia "overachievers".

Observă că nu mă mai includ acolo. Odată, demult, aș fi purtat denumirea asta în piept, ca pe o medalie. Astăzi, de câte ori surprind cel mai mic semn, cea mai mică rămășiță a acelui tipar comportamental în mine, mă cutremur și simt nevoia să mă scutur ca de un vis urât.

De ce?

Fiindcă între timp am înțeles că există, totuși, o mare diferență, între a fi high-performer și a fi overachiever. Eu vreau să fiu high-performer; ultimul lucru pe care mi-l mai doresc este să revin vreodată la a fi overachiever.

Diferența dintre high-performer și overachiever

Un high-performer performează peste medie. Obține rezultate care ies în evidență. E bun la ceea ce face, e respectat pentru ceea ce face. Dar o face în primul rând pentru proces.

Îi place ca rezultatul muncii sale să fie cât mai mult peste medie. Dar faptul că lucrurile îi ies peste medie este un rezultat al modului lui de a fi și de a face lucrurile. Scopul nu este ca rezultatul să fie peste medie.

Overachieverul, pe de altă parte, mai are două caracteristici dăunătoare în plus față de high-performer.

În primul rând un tipar de perfecționist care nu-i dă pace - suma tuturor lucrurilor care s-ar mai fi putut face. Tot ce a rămas nefăcut pentru că s-a terminat ziua. Incapacitatea de a fi mândru de un produs sau un rezultat imperfect.

Și al doilea lucru pe care un overachiever îl are în plus este îndrăgosteala lui “studențească” față de un anumit rezultat, indiferent de procesul prin care ajunge la rezultat. Un atașament față de finalitatea procesului.

A fi high-performer înseamnă să fii atât de pasionat de a îți face munca încât să ajungi, de multe ori fără să îți propui, să o faci la un nivel foarte înalt și să ai rezultate remarcabile. Dar focusul este pe procesul pe care acea muncă îl presupune. Muncești zilnic fiindcă îți place genul ăla de muncă și vrei să devii mai bun în fiecare zi. Citești o carte sau participi la un curs fiindcă îți place să înveți și îți place să te scufunzi în actul învățării de lucruri noi. Indiferent dacă duc undeva sau nu.

A fi overachiever, pe de altă parte, înseamnă să îți faci munca raportându-te în primul rând la rezultatul pe care l-ai putea atinge. Focusul este pe rezultatul final, pe cum te vei simți când vei ajunge acolo. Drumul nu-i neapărat plăcut, dar și când vei ajunge acolo, cum o să fie? Ei bine, cum o să fie… Vrei să îți spun eu?

O să termini proiectul ăla la care lucrezi, o să te simți bine fix 5 minute, apoi o să te întrebi care-i următorul proiect. O să începi să citești o carte nouă și deja te vei întreba care va fi următoarea. O să faci cursuri doar pentru diplome. O să alergi ca și cum vrei să termini primul în cursa vieții.

Și dacă continui, ai șanse să o termini mai repede și mai tragic decat e cazul.

Fiindcă overachieverii nu-s niciodată mulțumiți și nici nu își iau la fel de multă satisfacție din proces, ci țintesc în primul rând către rezultate, ei au cele mai mari șanse să ajungă în burnout-uri. E simplu de înțeles de ce. Munca e multă, nu se termină niciodată, iar dacă tu tot timpul consumi baterie și nu te oprești să o și încarci, mai devreme sau mai târziu vei rămâne pe zero.

5 sugestii pentru tine

Am câteva sugestii pentru ține, aceleași pe care acum 10 ani le-am avut pentru mine, și au funcționat de minune:

1. E okay să vrei performanță. Dar găsește o muncă în care să te poți scufunda cu plăcere fiindcă acea muncă se simte ca o recompensă, indiferent dacă îți aduce rezultate sau nu. Iar dacă faci asta, rezultatele vor veni și ele și vor fi peste medie. Fii high-performer, nu overachiever.
   ​
2. Desenează-ți pe o foaie o axă orizontală. În capătul din stânga scrie “Relaxare”. În capătul din dreapta scrie “Încercarea de a face performanță”. Zic “încercarea” fiindcă oricum, faptul că încerci toată viața să fii acolo nu-i o garanție că vei și reuși. Acum, pe axa asta, unde ești poziționat în momentul acesta?
   ​
3. Pe aceeași axa, unde ar fi ideal pentru tine să fii? Ca medie, în general, în viața ta. Nu este "relaxare SAU performanță", este o poziționare undeva pe această axa. Poți alege locul perfect pentru tine, indiferent de ce fac oamenii din jurul tău.
   ​
4. Încarcă-ți bateriile. Până și sportivii de performanță au nevoie de odihnă. Altfel, performanță nu e sustenabilă, vei intra în burnout-uri sau vei lucra la capacitate de cel mult 40%. Și cu 40% capacitate niciun om “mare” la care te poți gândi acum n-ar fi ajuns mare. Ar fi fost doar un om obosit, lipsit de viață și mediocru.
   ​
5. Dacă totuși n-ai fost atent la baterii și la un moment dat SIMȚI că ai turat motoarele prea mult, ia o pauză. Dă-ți un reset. Nu aștepta momentul în care MINTEA să îți spună că e prea mult. S-ar putea să nu îți spună niciodată sau să îți spună prea târziu.

Când SIMȚI că e prea mult, ia o pauză. De la tot. De la notificări, de la mailuri, de la social media, de la muncă, de la responsabilitățile vieții, de la orașul zgomotos. Ia o pauză. Respiră. Reconectează-te cu tine.

Da-ți șansa de a avea o viață cu sens, în care să și fii, nu doar să faci. Paradoxal, asta te va ajuta să și faci mai mult din ceea ce îți propui.

PS: indiferent cât de mult te-ai regăsit în articolul de azi, dar mai ales dacă ai simțit că e și despre tine, fii cu ochii pe mailul care vine mâine (miercuri) dimineață, la ora 11:00. S-ar putea să fie soluția de care ai nevoie - pornesc înscrierile pentru un program de "reset" de 3 zile, în natură).

Cu sens, natură, liniște, puțină tehnologie, tot confortul din lume și discuții cu sens în jurul focului de tabără.
Detaliile maine, la ora 11:00. Setează-ți reminder. Locurile vor fi limitate, nu se va intampla pe Zoom și nu se trimit înregistrări. :)

PPS: melodia zilei​

​

Andrei

Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter.
Daca nu esti abonat, te poti abona aici.

Ma poti urmari si pe

​​​​