Nu ești o picătură într-un ocean; ești întregul ocean într-o picătură. În perioadele vieții mele când m-am simțit cu adevărat singur și a durut aproape insuportabil, citatul ăsta m-a ținut pe linia de plutire. A fost ancora mea.

De multe ori, atunci când ceva doare prea tare, putem face greșeala onestă de a confundă o emoție cu realitatea. Mă simt singur, deci probabil că… sunt singur. Nu? Ei bine, nu. În psihologie îi spunem distorsiune cognitivă. “Emotional reasoning”. Atunci când raționăm din mijlocul unei emoții negative. Simt tristețe, deci probabil că sunt trist. Simt eșec, deci probabil că am eșuat. Când, de fapt, putem să simțim că am eșuat și în scurt timp să se dovedească că n-a fost chiar așa. Putem să ne simțim singuri și cu toate astea să nu fim.

Chiar și atunci când avem impresia că nimeni din jurul nostru nu ne înțelege, chiar și atunci când pare că experiența noastră personală este atât de unică încât nimeni nu pare că s-ar putea pune în locul nostru, nu suntem singuri.

Se poate simți ca și cum am fi o picătură de apă, pierdută într-un ocean imens. Ca și cum nu contăm. De fapt, conținem în noi, în experiența noastră pe acest pământ, tot ceea ce numim “Viață”. Plusurile, minusurile, bucuria, tristețea, furia, pierderea, victoria, dragostea, râsul, plânsetele, singurătatea, apartenența.

Conținem viața întreagă. Și asta ne sperie uneori. Dar e și reconfortant, nu? Suntem totul. Și suntem suficienți chiar dacă uneori ne simțim mici.

​

Pe săptămâna viitoare,
Andrei

PS: dacă ai cateva minute, ascultă asta: Rumi Explained - The Entire Ocean in a Drop​

Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter.
Daca nu esti abonat, te poti abona aici.

Ma poti urmari si pe

​​​​