*am scris textul ascultând pe Repeat melodia asta.

​

Este anul 2034.

Lucrurile au luat-o razna aici, pe Pământ. Singurătatea din ochii oamenilor e atât de apăsătoare încât cei mai mulți au renunțat să se mai privească în ochi pe stradă. Pur și simplu doare prea tare. Rata de incidență a depresiei a crescut de 5 ori doar în ultimii ani. Psihoterapeuții sunt complet depășiți, mare parte dintre ei în burnout. Un rezultat al încercărilor disperate și repetate de “a mai putea salva încă un om”.

Cei care încă mai lupta își descriu efortul ca pe o tură de gardă la un spital de urgență în care pacienții sunt aduși non-stop, continuu, și nimeni nu vine să te schimbe. Nici după 12 ore, nici după 24, niciodată. Fă ce poți, înainte să te prăbușești și tu.

Greu. Prea greu.

Psihiatrii încă luptă. Cel puțin fizic, sunt acolo. Norocul lor a venit odată cu progresul tehnologic.
​
​Prin 2027, în momentul în care primii dintre ei începuseră să clacheze de la scris mii de rețete pentru medicamente experimentale, marile lanțuri Pharma (practic, cam singurele companii care mai prosperă acum) le-au sărit în ajutor. Un soft banal, scris cu o tehnologie rudimentară existentă încă de prin 2020, care le permite să apese două butoane și să aloce aceeași rețetă la un batch cât mai mare de oameni ce prezintă simptome similare. Sau cât de cât similare. Sau orice fel de simptom care le permite să primească o rețetă. Cam cum făceai tu în 2023 când selectai toate emailurile nedeschise încă și le marcai pe toate ca “citite” cu doar două click-uri.

Evident, nu toți psihiatrii au intrat în jocul ăsta. Cei care credeau în abordări mai holistice, cei care lucrau în parteneriate cu psihoterapeuți sau aveau curajul să recomande liniște, prezența, natură sau “schimbarea mediului de viață” pentru pacienți s-au organizat inițial într-un fel de sindicat. “Aripa deschisă a psihiatriei”.

Naming bun, nu zic nu. Însă, strategic, cu o poziționare catastrofală.

În numai doi ani, la presiunile financiare din partea Big Pharma, “Aripa deschisă a psihiatriei” a devenit “Aripa ruptă”, când li s-a retras complet dreptul de a profesa și au fost împinși undeva la marginea societății. Cam cum se întâmpla cu pacienții care “simțeau prea mult” înainte de 2024, înainte să înceapă “Marea alunecare”.

Dar să nu ne grăbim, ajungem și acolo.

Dacă este să fiu cu adevărat transparent, această excludere a puținilor psihiatri care înțelegeau ceva din cum funcționează mintea oamenilor a fost “ajutată” și de faptul că rămăseseră fără psihoterapeuți cu care să lucreze în echipa. E ca și cum ți s-ar cere să joci fotbal împotriva unei echipe adverse, doar ca mai apoi să ți se spună că în echipa ta sunt doar 3 jucători obosiți iar oponenții sunt 11. În fine, nici fotbal nu se mai joacă în 2034… Le aducea aminte oamenilor cum e să câștige. Îi… "supăra" asta. Așa că ne-am oprit.

Deci psihoterapeuții au încercat să fie eroi, au omis sa iși puna ei primii masca de oxigen, și au ajuns "eroi morți" care nu mai ajuta pe nimeni. O parte din psihiatri au preferat banii și au fost rigizi. Cealaltă parte a intrat singură pe teren și a pierdut. În timpul asta, milioane de oameni sunt pe pastile care îi țin non-funcționali, fara șansa de a fi ajutați prin psihoterapie.

Asta e lumea în care trăim în 2034.

Acum mulți ani, prin 2020, după o viață trăită în Bucureșți, am decis să mă mut din oraș în momentul în care am început să am, din ce în ce mai frecvent, senzația că trăiam într-un spital de nebuni.

Oameni agitați, încrâncenați, grăbiți. Salvări care se aud non-stop aproape în orice colț al orașului, sirene care ne aminteau constant că există vieți care se termină în fiecare minut, din fiecare zi, din fiecare lună a existenței noastre. Totul devenise o urgență.

Șoferi care, din reflex, își dădeau singuri claxoane să pornească mai repede, deși erau primii la semafor. Mame și tati care își uitau copiii acasă, în goana lor frenetică către a îi duce la grădiniță. Cu speranța că astăzi nu vor prinde trenulețul de oră de vârf și că mașinile lor de zeci și sute de mii de euro cumpărate că să își impresioneze prietenii nu vor deveni, din nou, un vagon de lux dintr-un tren care se mișcă prea încet către un job care să le permită să își termine de plătit vagonul.

Înțelegi? Se simțea ca un spital de nebuni.

M-am mutat de lângă agitație și am ales să mă izolez într-o bulă. “Nu-i războiul meu”, mi-am zis. Eu și oamenii din jurul meu, noi putem fi okay și așa.

Ei bine, am greșit. Și eu, și ceilalți care simțeau ca mine.

Am fost forțați să fim martori, în ultimii ani, la probabil singurul lucru mai groaznic decât a trăi într-un spital de nebuni. A trăi într-un spital de nebuni în care majoritatea oamenilor sunt sedati. Anesteziați. Rupți. Șterși. Fazi. Umbra oamenilor care au fost odată.

Nu își doresc nimic, nu au visuri, nu au energie, nu simt, nu urlă, nu plâng și nu iubesc. Doar se plimbă dintr-o parte în alta a orașului, apatici, dezinteresați, privind în gol.

“Zombie” le spunem.

Cum s-a ajuns aici? Asta vrei să știi, nu?
Cum am ajuns aici și dacă voi ați putea evita…

Răspunsul scurt: s-a ajuns aici fiindcă mare parte dintre oameni au ales calea ușoară. Au renunțat la liberul arbitru. Sau cum ați spune voi în 2023, și-au băgat picioarele, a fost mai ușor să meargă cu turma decât să se întrebe ce fel de viață își doresc.

Răspunsul complet este însă un pic mai nuanțat. Prin 2020-2024 mai mulți factori, aparent independenți, au început să se așeze unul peste altul, pe nesimțite.

Social Media și din ce în ce mai mult timp petrecut uitându-ne la un ecran, în loc să ne uităm unii în ochii celorlalți. Lucratul de acasă post-pandemie n-a ajutat deloc. Din nou, o idee bună cu o singură condiție, critică: să fii suficient de disciplinat și capabil să trasezi limite ferme între viață profesională și cea personală. Mulți oameni n-au reușit. Așa că au muncit mai mult și s-au văzut cu oameni mai puțin decât înainte.

Apoi, "cultura Netflix". De principiu un lucru bun, entertainment de calitate, până când folosit în exces, pentru amorțirea după o zi de muncă prea grea și prea lungă a devenit și el un drog.

Apoi, a lovit criza financiară din 2024-2026.

Sigur, n-a fost prima criză financiară prin care trecuse omenirea. De fapt, n-a fost nici măcar printre cele mai dure crize. Doar o eliberare a presiunii acumulate după o pandemie și vreo două războaie executate în succesiune rapidă, ca o mitralieră. Frică, instabilitate, oamenii s-au panicat, au luat decizii proaste, totul s-a dus la vale.

Nu complet. Dar a fost suficientă încât să pună presiune financiară pe mulți oameni. Și să îi facă să își dorească și mai multă siguranță. Ca în fiecare criză, cei ce nu lucraseră suficient cu ei au intrat în Freeze Mode. Au înghețat. N-au putut să conțină un prezent atât de periculos.

Consecințele principale?

Două. În primul rând, au încercat și mai mult să se amorțească. “Un pic, până trece”. Unii s-au dus către alcool, alțîi către iarbă. Dar cei mai mulți s-au dus către droguri mult mai cameleonice. Păreau o soluție inofensivă. Au triplat timpul petrecut pe TikTok, Instagram sau Facebook. Au crescut și mai mult timpul petrecut pe Netflix și servicii similare.

A două consecință? Au încercat să taie din cheltuieli, să se simtă mai safe “în caz de ceva”. Mai întâi și-au anulat abonamentele de WorldClass. Că “fac ei acasă”. Apoi au amânat un pic ședințele de psihoterapie, change strategy sau coaching, că “nu-s o prioritate acum”. N-au mai ieșit în oraș cu prietenii, că “au o perioada mai grea”. Și tot așa. Începând cu puținele lucruri care le aduceau energie și fericire în viață, s-a tăiat în carne vie.

Fiind cele mai ieftine tipuri de entertainment Social Media și Netflix-urile au fost printre puținele care au rămas în picioare, scăpând de “eficientizarea financiară”.

În fine. Le-a fost frică, n-au putut gestiona, au ales să se amorțească “până trece”, însă n-a trecut “conform așteptărilor” de repede.

Doi ani de extra-amorțire cuplați cu o senzație constantă de frică și din ce în ce mai puțin timp petrecut cu alți oameni n-au făcut decât să amplifice o problema reală încă de prin anii 2020, documentată de numeroase studii: fragmentarea și împrăștierea atenției.

Prin anii 2000 mulți oameni încă erau capabili să citească o carte de câteva sute de pagini. Ba unii dintre ei citeau câte 2-3 ore fără oprire! Iți vine să crezi? Apoi discutau cu alții despre ce au citit. Pfff... 20 de ani mai târziu, oamenii nu mai aveau neapărat răbdare să citească, dar ascultau podcasturi și audiobook-uri. Și mai citeau câte un newsletter din când în când. Nu până la capăt, "dar le începeau".

După apariția TikTok și a Reel-urilor de pe Insta, oamenii deja clacau dacă filmulețul avea mai mult de 60 de secunde. Video-urile pe Youtube au devenit prea lungi și oamenii nu se mai puteau concentra nici măcar să asculte un monolog de două minute de la un capăt la celălalt. Au abandonat cărțile pentru rezumate, apoi rezumatele pentru citate. Au lăsat Youtube-urile pentru Shorts și video-urile pentru poze statice, pe care să le poată consuma scurt, dintr-o singură privire. Disponibilitatea medie a angajamentului: 15 secunde.

De aici până la un deficit de atenție generalizat la nivelul populației n-a mai fost mult. Creierul s-a adaptat la noile realități. Medicii spun că s-a micșorat, că și-a schimbat structura, posibil chiar ireversibil.

Uitându-ne înapoi numim acea perioada, între 2024 și 2026 “Marea Alunecare”.

“Alunecare” pentru că s-a pornit inițial lin, pe nesimțite și a devenit evidentă abia când a fost prea târziu. Ca atunci când te așezi în pat să dormi.

Cum spunea John Green?

Alunecare, deci.

Și “Mare”, în sensul că ne-a fost fatală.

Guvernele au făcut încercări de educare a populației. Campanii de scădere a timpului petrecut cu telefoanele în mâna, campanii de reconectare cu oamenii dragi, discount-uri disperate pentru vacanțe în locuri fără internet. Însă a fost inutil. Tardiv.

Nu există moduri eficiente de comunicare cu cineva care nu îți dă atenție pentru că și-a pierdut capacitatea să îți dea atenție. Nu există cuvintele potrivite pentru un om care nu mai ascultă și nu mai are răbdare.

E un handicap. Oamenii nu te mai bagă în seama nu fiindcă sunt oameni răi, ci fiindcă nu mai pot mai mult de atât. Atâta se poate! Astea sunt resursele pe care le mai au la dispoziție, și nu sunt suficiente pentru ce vrei tu de la ei.

În ciuda campaniilor, umanitatea nu și-a mai revenit niciodată.

Te întrebi poate dacă a mai “supraviețuit” cineva.

Mai suntem câțiva, da. Ne căutăm în metrouri și în spațiile publice unii pe alții, încercăm să ne surprindem pentru câteva secunde privirea. Căutăm prezență, conectare, apartenență, răbdare. Căutăm speranța că n-am rămas singuri, deja.

În 2034, mai suntem o mâna de oameni care încă avem răbdare să citim și să scriem texte lungi, ca cel pe care îl citești. Încă ne mai conectăm între noi, ne privim în ochi, ne zâmbim și facem toate aceste lucruri fără să simțim că în același timp ar trebui să facem altceva. Fără să ne preocupe dacă nu cumva am primit un Like fix în momentul ăsta. Fără să avem un ritm frenetic tatuat permanent pe suflete.

Cert este că în 2034 oamenii care încă sunt “în viață” sunt o raritate.

Cu toate că mai suntem câțiva încă lucizi, e greu. Și n-aș putea să bag mâna în foc că suntem cu adevărat sănătoși mental nici noi. Ne simțim, până una alta, ca într-un azil plin de oameni sedati. Un azil cât o planetă întreagă. Sigur, comparativ cu cei mai mulți, suntem bine. Dar care sunt șansele ca noi să fim 100% okay?

O să mă opresc, că ne ia plansul pe amândoi. Și nu știu cum ar fi asta la tine, în 2023, dar la mine s-ar prinde oamenii că încă simt. E ca la fotbal, nu vrem să îi supărăm în vreun fel. Sunt prea mulți.

“Scrisoarea” mea se apropie de sfârșit. Nu o să risc să o lungesc mai mult decât am făcut-o deja. În funcție de persoana la care a ajuns acest mesaj, sunt șanse ca deja să fi renunțat și să nu fi ajuns nici până aici. În acest caz, oricum nu contează cum se termină textul, ne ducem naibii cu toțîi.

Dacă citești încă, poate te întrebi de ce am trimis totuși această “scrisoare” din viitor.

Ei bine, am trimis-o în speranța că aflând viitorul, veți alege sa schimbați ceva. Că “Marea alunecare” va putea fi evitată.

Cum? Am o soluție. Probabil că nu e singura, poate că vei găsi și altele, dacă le cauți. În plus, n-am absolut nicio garanție că soluția propusă de mine va funcționa suficient încât să aibă efect la nivelul maselor.

Dar pot să îți spun ce a funcționat pentru mine și pentru o mâna de oameni din jurul meu: în bula mea de umanitate ne-am străduit să învățăm să ne ascultăm unii pe alții. Asta ne-a apropiat, ne-a adus conectare și apartenența, ne-a făcut mai oameni.

Banal, nu?

Că până la urmă soarta omenirii a ajuns să depindă nu de o rachetă spațială, nici de o arcă, nici de un vaccin împotriva vreunui virus, ci de ceva ce cu toții credeam că știm să facem: să ne ascultăm unii pe alțîi.

E complicat fiindcă, de fapt, nu știm cât de multe lucruri nu știm. Ne-au învățat fizică, matematică, istorie dar nu și-a bătut nimeni capul să ne explice că diferența între un om antrenat să asculte și unul care doar aude este ca diferența între un fotbalist profesionist și un băiat care “știe regulile” și “a dat și el cu piciorul în minge, odată, când era în școala generală”.

Majoritatea folosim doar nivelul 1 de ascultare: ni se propagă sunet în urechi, auzim sunet, deci concluzionăm că știm să ascultăm!

Nu știu dacă a investi timp și energie în a învață să asculți este ceea ce va preveni “Marea alunecare”.
Și nu știu cât de mult va conta pentru tine să folosești ascultarea pentru a îți cultiva relațiile cu oamenii din jurul tău.

Și nu știu nici dacă îți vei da voie să simți cum se simte să te conectezi cu cineva pe care nu-l cunoști. Cineva care a ales să se deschidă în fața ta scriindu-ți dintr-un viitor închis.

Dar știu că mie și câtorva oameni apropiați a învața să ascultăm cu adevărat, cu răbdare, cu empatie, cu conectare, ne-a schimbat viața.

Ne-a făcut să iubim din nou oamenii. Și poate că ar putea funcționa și pentru tine.

Cine știe?

Poate că merită să luptăm pentru un viitor în care oamenii contează mai mult decât un ecran de telefon. Și cred că în 2023 încă se mai poate face ceva.
​

PS: tot prin 2023 a apărut o carte: “Acum, aici, contezi - ghid de conectare prin ascultare”, scrisă de unul, Andrei-nu-știu-cum. Ar fi avut șanse reale să schimbe ceva dacă ar fi fost ascultată de suficienți oameni. Unii zic că ar fi putut chiar începe o revoluție. Cine știe, poate că tu o mai găsești pe undeva. E un cadou bun pentru oamenii pe care ai vrea să îi mai ai aproape și în 2034.

Eu cu asta aș începe schimbarea.

PPS: dacă tot ai ajuns până aici, da-mi un REPLY sau lasa un comentariu, să știu că nu sunt singur. :) Scrie-mi orice, doar sa stiu cati am ajuns pana la sfarsitul textului.